Lasă un comentariu

Constantin Noica: Îndrumător pentru tineri

Constantin-Noica2 Fie-ți milă de alții: trăiește frumos, învață mult, creează bine – trebuie să spui fiecărui om tînăr. Alții au nevoie de împlinirea ta la fel de mult ca tine.

3 Când un tânăr crește frumos, iese, parcă din strâmbătate, o întreagă lume.

4 Cum să-i convingi pe tineri că-i așteaptă vreo treizeci-patruzeci, chiar cincizeci de ani, înlăuntrul cărora se pot pregăti și trebuie să se pregătească spre a face, pe traseu ori la urmă, ceva din isprava obscur dorită? Ei însă vor și speră să obțină dintr-odată, ba sunt dezamăgiți că nu obțin (cel puțin în ochii altora), ceva cae să despice lumea în două. Numai că se despică ei în două, prin nerăbdarea lor – și intră apoi în statistică.

5 Primul lucru pe care trebuie să-l spui unui tânăr angajat în cultura umanistă este că abia pe la 40 de ani începe să-și dea măsura. Pe urmă, vei spune celui trecut de 40 de ani că abia la 60 de ani ar putea începe deceniul de aur al creatorului în acest plan. Iar celui de 60, trebuie să-i spui (dacă a reușit ori nu, și cine reușește cu adevărat?) că e bine să se gândească, atunci când scrie, la cititorul care nu s-a născut încă…

6 Orice sfat dat cuiva apropiat e impur: te privește și pe tine. Dar trebuie să-l dai, dacă trimite mai departe pe celălalt; dacă-l sporește.

7 Oamenii îți cer să-i confirmi, nu să-i trimiți mai departe.

8 Autoritate (augeo) are cel care te sporește, te adeverește, ca mama pe copil, profesorul pe elev, sufletul – corpul.

9 De învățat, înveți multe și de la toți. Dar profesor nu e decât cel care te învață să înveți.

10 Totul se reduce la a a se muta și a muta pe ceilalți dintr-o poziție în alta. Oamenii sunt sub, cu, lângă (însoțitori ai altora), pentru, înaintea, îndărătul, fără, peste (cu câte un complex de superioritate), față de și, firește, în.

Trebuie trecuți întru.

11 Nu există bucurie adevărată, dacă nu e și a altora. Dacă nu-ți spun ceilalți: „fiecare simte că se mărește familia sa”, dragostea ta a fost oarbă. – Un criteriu.

12 Te strâng în brațe. De ce te strâng? – Vreau să fiu una cu prietenul. Una cu trupul lui, cum vreau să fiu una prin gândul meu sau al lui. Tot ce facem e o tentativă de reîntregire.

Te iau în brațe: mersul meu să fie mersul tău. Îți cânt ceva. Cântecul meu să fie vibrația ta. Scriu o carte: emoția mea în idee să fie a ta. Vreau să sporesc prin tine. Tot ce mă sporește e adevărat.

13 Oamenii de astăzi nu sunt apropiați unul altuia de un liant, ci doar de un conectiv.

14 Nu fă altuia ce nu ți-ar plăcea ție. Fă altuia ce ți-ar plăcea ție. Fă altuia ce i-ar plăcea lui.

15 Fă ce-ți place ție – plus ce le lace altora. Dacă nu le place altora, nu-ți place nici ție, în fond.

16 În fizică, nu contează mișcarea, nu viteza, ci (ca la Galilei) accelerația. La fel și dincoace: dacă poți accelera destinul cuiva.

20 E o mutilare să-ți identifici și dezvolți o vocație unilaterală. E o mutilare a mutilării să n-o identifici și să rămâi în sărăcia ta.

23 Dacă e în noi ceva mai adânc decât noi înșine, să uităm de noi înșine și să ne amintim de noi.

Acest lucru îl face – discret, cu bună creștere și indirect – cultura. E cultura aceea în care nu vrei sau nu vrei nimic determinat, dar, prin care, fără să fi cerut nimic, te pomenești dăruit și dulce dăruit cu înțelepciunea ta, câtă este în tine, fiule, care rătăcești pe la toate școlile, pentru a afla ceea ce ai în pivnițele tale.

28 Când se va citi în conștiințe, așadar, când ne vom vedea interiorul cum ne vedem exteriorul, atunci vom fi cu adevărat curați și pe dinăuntru. Nu vom putea apărea altfel, cum nu apărem acum unii înaintea altora decât spălați și decent îmbrăcați. Atunci, „se cade ” și „nu se cade” vor triumfa asupra oricăror imperative morale. (Nu se cade să umbli desculț…) Nu se cade să nu fii o ființă morală deplină.

33 Înțelepciunea e a fiecăruia, în sensul că pune în ordine o neliniște anumită. E o punere in formă. Forma fiecăruia.

36 Grația, lipsa de încordare, de voință de-a face, grația. Dar ea nu e decât la mijlocul lucrurilor, nu la începutul lor. Începe cum poți, intră adânc în lucrarea ta – și într-un ceas va veni și grația.

43 Ce-ți cer oamenii e nespus mai puțin decât ce-ți ceri tu. Ei nu vor decât să joci un rol. Tu vrei să scrii o piesă.

44 A trăi monadologic… În orice facem, să fie tot, să reflecte tot.

60 Oamenii sunt cei care vor să te urâțească sau urâțenia e în tine și îi iei pe ei ca pretext?

62 Omul începe de la înțelesul înfrângerii. Nu și-a dorit-o, a făcut totul ca s-o evite, dar îi vede binefacerea, bogăția, rodnicia – în ceasul când cade.

84 Așa căutăm toți: să creăm contexte (case, vieți, rânduieli potrivite), fără să mai avem un text pentru ele…

Dar textul își face singur contextul, inversul, aproape niciodată.

88 Confundarea răspunderii cu libertatea a catastrofat lumea.

109 „Totul e trecător”, ce regretabilă vorbă! Firește că e trecător, dar întrebarea e cum trece: cu o împlinire sau fără?

115 E suficient un surâs al Vieții, ca totul să recapete sens.

119 Tinerețea ca perioadă a receptivității și pasivității, în fond. Maturitatea, ca perioadă a creației oarbe, la comandă. Doar bătrânețea e cu adevărat activă, când este.

121 Ceea ce e frumos în îmbătrânire e că nu mai poți spera, aștepta, amâna… Este singura vârstă în care nu trăiești în suspensie.

Fiecare om e într-o suspensie – și e bine să nu fie „o totalitate de fiecare clipă” prea timpurie. Dar cum faci, rămânând în suspensie, deschidere și pregătire, să nu fii totuși o ființă mutilată? E înțelepciunea timpurie.

124 Mirarea anilor târzii este că au în ei problemele anilor timpurii.

128 De la un moment dat, toate te ajută să ieși din lume – spre a reintra în ea cu un ultim cântec, dacă ți-e dat să-l cuprinzi cu glasul anilor târzii.

130 Trebuie să ne dăm sufletul – și ni-l dăm – cu fiecare bună întâlnire sau creație. Ne dăruim sufletul statornic, ni-l dăruim întreg în ce facem mai bun și atunci cum să cerem prelungirea la nesfârșit a vieții, când vom fi dat noi înșine, cu manifestările noastre, toată substanța ei?

137 Nu ești, dacă nu îți supraviețuiești: sădind un pom, lăsând un gând.

158 Cuiva, Care ne cuprinde, să-I cerem în fiecare început de ziuă: „…Ființa noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Fă astfel, încât faptele ca și iubirile noastre să aibă sens și ca ziua noastră să țină”.

159 Prin ce numeri timpul? Prin zile? Nopți? Așteptări? Sau prin lucrările tale?

160 Dacă ziua ta nu are rod, ea nu este și tu nu ești.

161 Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și, din ăașii zilei tale, un mers, și nu o împleticire?

162 Mulțumește și zilei care nu ți-a dat nimic.

166 …Iar la capăt, vei spune: Doamne, atâta tot am făcut, de câteva ori am luat lucrurile de la început…

Constantin Noica, Carte de înțelepciune, Editura Humanitaas, 2008, pp. 13-45.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: